دانلود کتاب Istoria nebuniei în epoca clasică

Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, traducere din franceză
de Mircea Vasilescu, ediţia a II-a, Bucureşti: Humanitas, 2005.
Istoria nebuniei în epoca clasică (1961), prima carte importantă a lui Foucault, este definită de autorul ei ca „arheologie a unei alienări” (Foucault, 2005), în sensul ideii reluate şi nuanţate de nenumărate ori că Marea Închidere nu a izolat anormali, ci i-a creat.
Foucault este de părere că între negativitatea de fond a nebuniei şi manifestarea ei pozitiv(ist)ă intervine o „cunoaştere discursivă” (238), care, în secolul al XIX-lea, a făcut deja posibilă psihiatria „ştiinţifică”. El foloseşte aceste ghilimele pentru că nu crede în ea (mişcarea antipsihiatrică l-a revendicat, de altfel, printre fondatori) şi insistă, o dată în plus, că privirea asupra nebuniei este mereu încărcată, filtrată de „adevărul discursiv” (408), contrafăcut, asupra fenomenului. Astfel, fiecare epocă redimensionează înţelegerea nebuniei şi face din discurs purtătorul acestei înţelegeri.
De exemplu, în Renaștere nebunia e mistică, iar nebunul e tolerat ca spectacol divin; există chiar o „nebunie înțeleaptă” (39), a celui care recunoaște că măsura lui e nebunie în fața lui Dumnezeu. Totuși, principala carenţă a discursului renascentist este că acesta confiscă latura „tragică şi cosmică” a nebuniei, aceea a „nebuniei nebune” (ibid.), adică a formelor violente de nebunie. Brant, Erasmus, în general tradiţia umanistă, sunt cei care închid nebunia în universul discursului, minimalizând-o în același timp ca „meschină şi relativă” (31). Acest tip de discurs despre nebunie, numit de Foucault „elementul critic” al acesteia (comparativ cu cel tragic, care acum este absent), va fi denunțat mai târziu, în modernitate, de Artaud ca o deficienţă a umanismului renascentist, „o diminuare a omului” (33).
În epoca clasică, marcată de ceea ce Foucault numeşte „progresul unui «raţionalism»” (50), Descartes consideră nebunia „condiţia de imposibilitate a gândirii”, procedând printr-o demonstrație inversă („eu, care gândesc, nu pot fi nebun” – 49), iar în timpul Reformei, la Calvin, nebunia devine pedeapsă, predestinare.
Frecvent asociată cu sărăcia, ea învederează de fapt o înrudire cu viciul, astfel că, în sec. XVII, discursul religios o „desacralizează”.