دانلود کتاب Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca știință

Preocuparea cea mai importantă a lui Vasile Pavelcu, în întreaga sa carieră, a fost aceea de a examina evoluţia dramatică a psihologiei ca ştiinţă. De la interogaţia "Ce este psihologia?" (1946), amplificată în "Drama psihologiei" (1965), până la discursul de recepţie la Academie ("Statutul psihologiei", 1975), Vasile Pavelcu şi-a pus mereu întrebări inconfortabile, s-a îndoit adesea, a trăit intens evoluţia sinuoasă a ştiinţei noastre. Psihologia era pentru Pavelcu un personaj cu o existenţă dramatică, împins adesea în situaţii dificile, uneori tragice, personaj decis să-şi joace şansa, să se auto-construiască, să-şi urmeze destinul. Momentul ales pentru a sintetiza şi face publice frământările şi interogaţiile care-l preocupau de peste două decenii, după multe ezitări, a fost anul 1965, începutul destinderii în care sperau mai toţi intelectualii din România.

Apariţia lucrării Drama psihologiei (Editura Ştiinţifică, 1965) a constituit un eveniment în momentul apariţiei. Anunţa o nouă perspectivă de abordare şi îndemna la evaluarea critică a „cuceririlor” de până atunci. Autorul atrăgea atenţia asupra „dramei” unei ştiinţe care a avut de înfruntat ostilitatea ştiinţelor vecine şi care a avut de rezolvat contradicţiile sale interne, căutându-şi identitatea. S-a trezit implicată, de la naştere, într-un conflict de legitimare şi reabilitare, într-o luptă pentru a-şi afirma statutul. A apărut într-un moment în care ştiinţa psihologiei era încă invadată de traduceri din literatura sovietică, iar producţia autohtonă era ideologizată de dominaţia literaturii marxist-leniniste. Cartea lui Vasile Pavelcu a fost receptată ca o încercare de a depăşi alinierea ideologică şi conformismul limbajului practicat în epocă, apărea ca o alternativă şi deschidea noi perspective (vezi Neculau, Havârneanu, 2010). Desigur, a fost citită şi într-un al doilea registru, ca invitaţie la gândirea liberă, ne-dogmatică, ne-timorată de presiunea ideologiei dominante a timpului. Tinerii de atunci descopeream un personaj dramatic, ştiinţa psihologiei. Iar în spatele acestei biografii, un personaj real, Vasile Pavelcu, care îşi trăia propria dramă: dezrădăcinarea, căutarea identităţii, lupta pentru supravieţuire în demnitate. În fine, mulţi dintre noi bănuiam că e şi drama unora dintre psihologi, despre care începuse să se ştie că zăcuseră prin închisorile comuniste. De la Vasile Pavelcu şi Ion Holban ştiam despre soarta lui Nicolae Mărgineanu, fost profesor la Cluj, nume binecunoscut, autor a numeroase lucrări, care a făcut 16 ani de închisoare; am fost aproape fostului meu profesor de logică, căruia i-am succedat la Laboratorul de psihologie CFR, Petre Botezatu, care făcuse doi ani de închisoare, la canal şi muncitor zidar la Oneşti (1952–1954). Aflasem şi despre alţii, i-am şi cunoscut între timp: Traian Herseni, Constantin C. Botez, C.I. Bontilă, I.M. Nestor, C. Zahirnic, I. Alexandrescu.

Cartea lui Vasile Pavelcu apărea într-un moment favorabil: după anii de presiune şi închidere spirituală, societatea românească a cunoscut câţiva ani de relaxare şi deschidere; câmpul universitar şi ştiinţific a avut o scurtă perioadă de efervescenţă, nemaiîntâlnită în ultimii douăzeci de ani, începuseră să apară lucrări originale, oarecum degajate de tributul dogmatic.Cartea lui Vasile Pavelcu a deschis seria, de aceea a şi fost primită cu entuziasm, fiind considerată un eveniment. S-a bucurat de o bună presă, au recenzat-o favorabil psihologi, psihiatri, sociologi, scriitori şi jurnalişti.

Dar a existat şi un grup, din păcate format din nume importante ale timpului, care a organizat un adevărat „proces” cărţii. Vasile Pavelcu a aflat de această discuţie conspirativă şi de condamnarea cărţii sale, lucru care l-a determinat să publice o a doua ediţie, „revizuită şi adăugită”, cu o a doua prefaţă, polemică, răspunzând detracatorilor. Drama e în primul rând o biografie a ştiinţei, o reconstituire a unui parcurs sinuos. Evoca, de altfel, în prefaţa la ediţia a doua, această evoluţie dramatică: „Nu este o simplă metaforă când vorbim despre viaţa, biografia unei ştiinţe, despre strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triumfurile, încordările şi destinderile, conflictele şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care o poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers” (Pavelcu, 1972, p. 12). Dar trimite şi la biografiile actorilor sociali care slujesc ştiinţa, noi aşa am înţeles atunci.

Adrian Neculau, 2012.