دانلود کتاب Ioan Hudita - Jurnal politic 1 ianuarie 1944-24 august 1944

Marți 29 februarie 1944

Discuție penibilă cu Ralea, la el acasă, din cauză că am voit să fiu sincer și să nu-1 mint. Am reluat discuția de la Capșa, de-acum câteva zile, expli- cându-i mai întâi că aș fi preferat să-mi fi semnat decretul încă înainte de Anul Nou, decât să-mi fi dat un certificat de bună purtare civică, de care mă puteam lipsi. în ce privește reprimirea lui în partid, i-am arătat pentru ce ea nu e posibilă, înainte de a intra în fondul chestiunei, Ralea m-a întrerupt spunându-mi că are asigurat, în această privință, sprijinul lui Lupu, Mihalache și Mihai Popovici și că numai Maniu și cu mine ne opunem. I-am explicat situația după cum urmează. Lupu se consideră “detașat de orice preocupări de partid”, cum zice el singur și se îndoiește că după război țara s-ar mai întoarce la sistemul de partide politice, ca în trecut. Din acest punct de vedere, el este de acord cu Antonescu care spune la fel! Mihalache este și mai convins ca Lupu de acest lucru și în prezent el se află în partid doar cu un picior, rămânând ca împrejurările să-1 determine unde să-1 pună pe celălalt! Pe Popovici, am continuat eu, greșește dacă se bazează, întrucât el e numai pentru reprimirea cumnatului său Lugojanu11'’ și cel mult pentru o reconciliere cu Vaida116, ceea ce Maniu și cu mine considerăm o aberație! în aceste condițiuni, sprijinul care l-ar avea din partea acestora nu-i poate folosi, întrucât Maniu are puteri discreționare, ca președinte, și-apoi el și cu noi toți din jurul său, împreună cu toate organizațiile județene, credem mai departe în viața de partid, la care țara va reveni, după terminarea războiului. De altfel, Partidul
118 IOAN HUDIȚĂ
național țărănesc și cel liberal de sub șefia lui Dinu Brătianu n-au acceptat niciodată dizolvarea, prevăzută de Antonescu și continuă să activeze, așa cum recunoaște chiar Antonescu. “O reprimire în partid a celor care au plecat pe timpul lui Carol, devenindu-i colaboratori, în întronarea regimului de dictatură și-n pregătirea alianței cu puterile Axei, am continuat eu, este imposibilă și prin aceea că locurile lor au fost ocupate, la timp, de alți fruntași care-și apără cu fermitate pozițiile lor; cine i-ar putea condamna?”
Dar peste toate aceste dificultăți, există una și mai mare, care e decisivă. I-am explicat lui Ralea că partidul nostru, nu din motive de răzbunare, ci determinat de necesitatea de-a supraviețui după război, e silit să facă procesul răspunderilor politice al celor vinovați de dezastrul țării. Cum ar putea întreprinde această campanie dacă el ar avea în rândurile sale pe foștii colaboratori ai lui Carol, sau pe acei care, direct sau indirect, au ajutat regimul lui Antonescu?
Ralea mi-a răspuns că el nu crede că partidul nostru și cel liberal vor putea face un astfel de proces. “Dacă nu-1 va face, i-am replicat eu, partidul va fi dat peste bord, la fel ca și cel liberal, de masele populare care nu pot renunța la el, în ruptul capului.” “Eu, în locul tău și al celorlalți în aceiași situație cu tine, m-aș retrage chiar câțiva ani în străinătate până la limpezirea lucrurilor; în cazul însă că nu voiți să abandonați lupta, atunci, este o singură soluție, să vă organizați cu toții într-un partid politic și să înfruntați, cu toate riscurile, sufragiul universal, singurul în măsură să se pronunțe în astfel de probleme.” Din discuția care a urmat, în timpul dejunului, am înțeles că el înclină pentru ultima soluție. Rămâne să se mai gândească.
“In orice caz, mi-a spus el, eu îți mulțumesc pentru sinceritatea cu care mi-ai vorbit; știu de azi înainte ce am de făcut.” “îți repet încă o dată, i-am precizat eu, că ți-am vorbit cinstit, în sensul că reprimirea ta în partid mă depășește cu totul și oricât aș încerca eu să te sprijin, sunt convins că n-aș putea reuși”.
JURNAL POLITIC 119
Ne-am despărțit într-o atmosferă de jenă [...]